Din Canada, pentru Adela: copilul nenascut

158854331_1_644x461_papucei-pentru-bebelusi-hunedoara

Nu cred in prietenii care pun accentul doar pe partajul de timp sau informatii. Ci pe acele prietenii care dureaza mult timp dupa ce comunicarea a luat sfarsit.

Cred mai cu seama in prieteniile solide, care se cladesc in ani de zile, impartasind expeiente nici nu conteaza la ce varsta, dar in prieteniile acelea, care, chiar in tacere, ajung sa creasca atat de frumos incat te uiti la ele si te gandesti alarmat cum oare, a fost posibil sa dureze ani de zile.

De Andreea ma leaga o poveste copilaroasa. Am fost cele mai bune prietene undeva prin generala, dintr-a 5-a pana undeva printr-a 8-a. Dupa, cumva, ea a plecat la alt liceu, eu la altul, a studiat in Timisoara, eu la Iasi, nu am mai tinut legatura deloc ca nici macar in Deva, orasul de unde suntem amandoua originare, nu ne-am mai vazut. Sporadic, odata la nu stiu cati ani, ne mai intrebam pe facebook cum suntem.Valul ametitor al vietii a trimis-o tocmai in SUA iar eu am fost ani multi de zile prin Iasi, noroc cu matinalul de la radio cand ne mai nimeream pe acelasi fus orar si mai vorbeam.

Inca imi aduc aminte cum ascultam Radio Deva si Radio Sica si cum faceam scisori cu dedicatii si mesaje, undeva prin anul 1996 sau 1997. WOW !!!! asta da viata de om. Eram niste copchile glagioase care dadeau radio-ul la maximum si care faceau dedicatii pe undele radio colegilor de clasa si profesorilor J

Nici nu ma gandeam ca peste ani de zile voi fi eu insami in fata microfoanelor….

Imi amintesc ca veneam acasa, dupa orele de la scoala, invatand « Luceafarul » pe de rost, cate o strofa pe zi sau incercand sa vorbim doar in franceza, ca vb. aia, exersam strasnic pentru comunicare cu francezii care veneau sa ne predea…..

Si apoi, Andreea s-a pierdut in lumea anglofona.

Mi-a fost dor de ea multi ani. Nu i-am spus. Ca parca, asa, cumva, anii au trecut si au sters intr-un mod stupid comunicarea pe care o avusem.

Dar o urmaream din umbra si mi-era dor de zambetul ei din toti rarunchii, cu toti dintii aceia frumos asezati intr-o imagine atat de fireasca. Andreea devenise, fara stirea mea, prietena din umbra. O umbra pe care o cautam….

Anul 2016 ma regaseste plecata la capat de lume, in Canada. Curios lucru, din multimea de oameni pe care ii stiu, cumva pe acelasi fus orar, cu o diferenta de 2 ore, Andreea apare la orizont dintr-o America parca mai aproape de sufletul meu. Si incepem sa conversam pe skype, sa ne dam intalniri, sa ne sunam. Chiar daca nici acum cu o frecventa dorita. Cumva evenimentele din vietile noastre ne cam tin la distanta. Dintr-un motiv sau altul.

Nu ne-am reprosat niciodata absenta. Niciodata nu ne-am simtit mai putin prietene in absenta comunicarii. Nu am dorit niciodata sa controlam timpul petrecut impreuna sau kilogramele de cuvinte asezate perfect pe tava. Nici macar nu am fost in stare sa ne suparam cumsecade cand spuneam ca te sun maine si maine se facea in 5 luni de acum. Stiu sigur ca am pierdut zile de nastere, zile importante, momente in care s-a simtit singura, cand era disperata, cand simtea ca nu mai poate. Si stiu sigur ca si ea a pierdut multe din povestile mele de viata sau din iubirile mele pierdute….

Nu ne-am instrainat niciodata sufleteste una de alta desi au fost ani in care am evoluat diferit, in limbi si culturi diferite, si nici azi, cand scriu aceste cuvinte, nu pot spune ca o stiu foarte bine pe Andreea de acum, de la 34 de ani. Pentru ca sincer ? nu am mai vazut-o din liceu…..si avem acus…..16 sau mai bine de ani de cand nu ne-am mai vazut.

Exista o conexiune si o legatura indescriptibila ce ma leaga de fata asta. Ciudat este ca vietile noastre au fost strafulgeratoare si ambigue dn multe pdv….

Niciodata in timpul in care am impartasit noutati si adevaruri despre noi nu ne-am judecat. In schimb, femeia asta m-a sustinut de fiecare data. Curios lucru, nu am mai avut o strangere de mana sau o imbratisare de decenii….

Astazi am primit o cerere: sa fiu nasa fetitei ei care se va naste in curand. Si, desi discutam despre aceasta potentialitate acum 5 luni, astazi am simtit ca in mine creste o IUBIRE nespusa, tainuita, nu pentru copilul nenascut, inca, al Andreei. Ci pentru frumosul arbore al prieteniei noastre care are radacini adanc infipte intr-un trecut indepartat, cand, pe strada Gheorghe Baritiu din Deva, doua copile de 12 ani se indreptau spre casa, topaind pe trotuare si vorbind intr-o franceza alterata, razand cu gura pana la urechi.

Da, Andreea aceea este cumplit de VIE. Iar Adela va fi mandra sa inteleaga atunci cand va creste ca cea care ii este nasa este in acelasi timp, posibil cea mai trainica poveste de longevitate a prieteniei pe care mama ei a avut-o la un moment dat.

Faptul ca suntem atat de naturale cand vorbim si ca suntem in stare sa luam totul de la 0 indiferent cati ani au trecut face din prietenia noastra o piatra de temelie ce nu se poate urni.

Si da, Adela va fi finuta mea. Si o iubesc deja ca pe copilul pe care nu am avut ocazia sa-l am inca. Am iubit-o din clipa in care a fost conceputa. In definitiv, ea este copilul care a crescut in umbra si amintirea unor rasete zglobii dintr-o Deva a anului 1996.

Din Canada, pentru Adela.

Prietenia reala dainuie in timp, indiferent de orice obstacole dar mai ales in tacere.

Este prietenia care abunda in ADEVAR.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s