Humankind and love.

the path to humanity

Un prieten foarte bun mi-a dat o tema de gandire despre care vreau sa vorbesc demult…. In incercarea de a-i da de capat unei dileme, intr-una din serile inca frumoase ale toamnei edmontoniene, milita pentru fericire ca fiind valoarea suprema a omului in viata. I-am marturisit ca nu sunt fan al fericirii si ca exista foarte multe momente cand pot trai decent si multumita de viata pe care o am fara sa fiu fericita. Ca nu caut sa fiu fericita cu orice pret si ca nu cred ca in fericire ne gasim alinarea. Am dezbatut mult pe tema asta si mi-a motivat, valid dealtfel, ca lui ii pare ca toata lumea si umanitatea in genere fuge dupa fericire. I-am raspuns, timid, ca intr-adevar asa este dar uitam esenta: prea putini ating pragul respectiv si mai mult decat atat, prea putini raman constant intr-o stare de fericire perpetua. Daca acesta ar fi scopul ultim si cel mai important in viata, inseamna ca intregul glob a esuat lamentabil in supravietuire, caci prea putini ating aceasta stare de fapt iar in lume exista atata nefericire si atata durere incat scopul pare, din aceasta perspectiva, aproape meschin.

In Edmonton a avut loc aseara un atentat terrorist. Mi-ar placea sa cred ca nu a fost atac terorist si ca oamenii s-au jucat de-a Dzeu. Intamplator eram la 2 strazi distanta de locul cu pricina. Nu am inteles aseara ce se intamplase….. ci doar azi dimineata, cand am citit stirile. Mi-am dat seama ca eram la un pas de moarte. Acea moarte pentru care nu suntem niciodata pregatiti si care ne inspaimanta pentru ca nu stim ce ne asteapta dincolo de linia aceasta furibunda pe care o numim viata. Spre surprinderea mea, nu am avut nicio traire….ma asteptam sa ma simt cumva….fiind la un pas de locul ala….nu m-am simtit nicicum. Si mi-am dat seama ca daca azi mor, in secunda asta, as fi recunoscatoare : pentru tot ceea ce am trait pana acum dar mai ales pentru momentele in care am fost cel mai putin fericita. Sa va explic.

De mica, am avut o relatie aproape dureroasa cu fericirea. Nu mi-am dorit-o niciodata. Probabil si pentru ca niciodata, nimeni, nu m-a invatat cum sa ma comport in fata ei. Am simtit-o neimportanta caci si daca am atins vreodata un punct ce ar fi putut duce spre fericire, personalitatea mea prapastioasa ar fi cautat in fiece secunda alt obiectiv. Mama observa cinstit ca nu ma multumeste nimic si din cauza perfectionsimului care ma caracterizeaza, nu pot sa raman intr-o stare de multumire mai mult de maximum 5 minute. Ca atare, am fost incapabila sa ma pregatesc si sa traiesc vreun moment de fericire. Am supradimensionat toate celelalte stari si am sufocat momentele de bunavointa de fiecare data cand am simtit ca as atinge vreun apogeu. Realizarile mele s-au rezumat la un trai onest si decent dar dureros de…scurt. In schimb,

exista doua alte valori care m-au fascinat si pe care le consider valori supreme. In eventuala discutie cu al meu prieten i-am marturisit ca in acestea doua cred si cred ca acestea sunt mobilul unei lumi intregi indiferent de locul unde ne-am afla pe pamant : acestea doua sunt si cele care m-au dezamagit cel mai profund : nu absenta fericirii m-a dezamagit. Cele doua valori in care cred sunt umanitatea si iubirea. Din iubire am fost creati si singurul motiv pentru care suntem in lume este sa invatam sa ne iubim pe noi insine si pe ceilalti si sa construim o lume mai buna, mai umana. Daca fiecare s-ar iubi mai mult intr-un mod constructiv, si nu egosit, ar fi in stare sa traseze conexiuni incredibile indiferent unde s-ar afla: ar afla mereu confortul si ajutorul celor din jur, ar explora tainele realitatii si ar putea construi punti. Umanitatea se refera la capacitatea de a fi uman: de a empatiza, de a fi activ in societate, in comunitate, de a fi responsabil si de a lumii ceea ce ai primit, de a fi tolerant si bun cu ceilalti.

faith-humanity-restored-kind-people-251

Daca cele doua concepte ne-ar guverna viata, am cladi o lume aproape idilica. Ceea ce nu este cazul, e drept. Dar am analizat viata mea pana acum si mi-am dat seama ca doar iubirea m-a salvat si doar faptul ca am incercat sa fiu azi mai buna decat ieri m-a provocat la schimbare permanenta. E drept ca a vorbi depsre concepte generalizante ca acestea este foarte greu. Nu pot scrie nimic nou fata de marii filosofi ai vremurilor. Insa mi-am dat seama ca tocmai aceste doua valori mari si fundamentale ne lipsesc : razboaie se intampla peste tot in lume, judecam si schingiuim oameni prin lipsa tolerantei, nu ne iubim si nu oferim nimic, traim in vremuri materialiste iar in alte tari oamenii mor de foame, avem atacuri teroriste peste tot in lume si ne uram din ce in ce mai mult, nu mai stim deschidem usa celuilalt in nevoie, nu crestem si nu construim, nu suntem activi si disponibili samd. Daca am reusi sa il iubim si pe cel care ne-a facut rau si sa il lasam pe cel ce trebuie sa se ocupe de soarta lui sa decida ce merita, am reusi sa crestem putin macar cota umanitatii. Caci una nu poate exista fara cealalta. O valoare se adauga celeilalte si daca una lipseste, cealalta dispare.

Cred ca ne-am nascut din iubire. Cred ca intreaga lume s-a nascut din iubire. Si mai cred ca ne-am nascut eminamente buni. Undeva, pe parcurs, am invatat alte tehnici si ne-am indepartat de valoarea originara, cea care ne defineste. Ne-am invatat copiii sa urasca, sa fie individualisti, sa nu le pese. Ne-am invatat pe noi insine sa fim egoisti, sa luam ce ne apartine, sa triumfam. Toate competitiile cu ceilalti ne-au epuizat si culmea, ii spuneam celui cu fericirea la purtator,in cautarea fericirii sau avand ca scuza fericirea, am incercat sa razbim si sa avem din ce in ce mai mult crezand ca am dobandit intelesul vietii si al lucrurilor.

Realitatea este ca vad tot mai multi oameni tristi, fara vlaga. Oameni care zambesc de fatada sau oameni care zambesc pentru ca se mint ca sunt fericiti. Oameni care nu mai impart. Oameni care asteapta ceva in schimb daca impart….oameni care se mint pe ei insisi, care cauta fericiri din surse exterioare lor. Am pierdut ceea ce aveam mai de pret : umanitatea.

Nicio fericire din lume nu ne-ar putea implini mai mult decat absenta fericirii.

Cand am fost in cel mai negru punct al existentei mele, desi din iubire am suferit si omul, in sine, m-a dezamagit de un infinit de ori, mi-am spus ca nu exista un alt adevar mai mare decat faptul ca iubind si fiind umana m-a ajutat sa supravietuiesc. Cand o iubire a murit, alta a renascut, am iubit eminamente toti oamenii, pana si pe cei care mi-au gresit fundamental. Iar cand vine vorba de oameni, in momentele in care am cunoscut cele mai monstruoase fete omenesti am cunoscut si ingeri cu chip de om.

De aceea cred cu desavarsire ca ceea ce face ca o natiune, oricare ar fi ea, sa progreseze, nu e fericirea ca valoare suprema. Ci umanitatea si iubirea.

Restul, e tacere.

 

 

Anunțuri

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Cristina Dobre spune:

    Mulțumesc frumos!

    Trimis de pe iPhone-ul meu

    Apreciază

  2. Fericirea e o stare de normalitate, dar nu tine atat de mult pe cat tine iubirea. Fericirea e o clipa, pe cand iubirea e eternitate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s