Moartea, între disperare și kitsch

life is a story.jpg

Moartea, în sine, e dureroasă. Nimănui nu-i place să vorbească despre ea, când se întâmplă ne pierdem capul, sufletul, uneori și rațiunea de a trăi. Am întâmpinat-o cu brațe reci și disperare cruntă când era cât pe ce să îmi pierd mama, în urmă cu 8 ani, în urma unui accident cerebro- vascular. Și evident că dacă nu ai pierdut un copil, sau un soț, sau marea iubire a tinereții tale, sau pe cineva cumplit de drag, ești bun la teorii, după cum mama îmi spune mereu: „da’ ia să te văd eu pe tine, când va fi să traiesti experiența aia, ce ai să mai spui”….

Moartea e cruntă. E cumplit să te gandești când ești în viață, la ea. Am avut oameni atât de dragi pe care i-am pierdut….am găsit un corp fără viță chiar acolo, în spital, în salonul vecin: o doamnă care de abia sfârșise lungul șir al anilor, în urma unui asemenea accident de care suferise și mama mea. Țin minte că am înghețat. Acolo, lângă patul acela de spital, am simțit cum mă pierd și mă scurg pe podea….mi-am pus însă, masca de om pozitiv și am intrat în salonul mamei, spunându-i că vecina de dincolo e mai bine….încercam să o menajez pe mama mea de un eventual șoc din care sa înțeleagă că oamenii pot muri din asta….

Îmi amintesc când bunica mea a murit, în camera în care trăise ea urma să stau eu….doi ani de zile mama trebuia să vină să îmi aprindă lumina și să o stingă iar eu trebuia să vad și geamul și ușa, pentru că mi-era permanent frică de cineva care poate veni peste noapte. Iar apoi, bunicul a murit când eu eram într-a 11-a. În mediul rural, corpul mortului este ținut în casă timp de 3 zile, zi și noapte. Toți oamenii vin să curețe casa și să prepare tone de mâncare ( nu exista la țară catering pe vremea respectivă). Am muncit ca un rob timp de 3 zile, încercând să organizăm ziua înmormântării cum trebuie. Între crize de plâns, oboseală cruntă, țipete, durere și râsete stinghere din cauza oboselii și din cauza nervilor întinși la maximum,  când nu ne ieșea socoteala la numărătoarea prosoapelor și batistelor ce trebuiau date la: verișori, vecini, preoți, flăcăi, etc. cred că sufletul mortului se ridicase de 5 mii de ori la cer până atunci. Nu știu dacă mai fericit. De fiecare dată îmi amintesc parcă, un spectacol macabru…

Țin mult la tradiții, nu mă înțelegeți greșit. Dar când acestea încep să devină o povară, mai bine le-am anula. Nu mai vorbesc despre ceremonie, despre drumul sicriului purtat pe brațe de către tineri, despre înmormântare în sine, despre crizele de epilepsie ale tuturor și despre spectacolul terifiant de la mormânt. Toate, îmi provoacă un crunt val de sânge rece pe coloana vertebrală. Nu mai vorbesc de tradițiile alea care îți rup sufletul în două: doi brazi mari, tăiați și puși la capul fetei tinere, fată tânără moartă, îmbrăcată în rochie de mireasă, nuș’ câți gropari întorși cu fața către nuș’ care parte….etc.

Astăzi am participat la o înmormântare în Canada. Barbara Horricks, o femeie de 82 ani, bolnavă de cancer, a avut parte de cea mai civilizată și frumoasă (da!, frumoasă!) înmormântare la care am asistat vreodată în viața mea. Și să nu vă închipuiți că Barbara nu avea și ea copii: avea. Să nu credeți că pentru familie, prieteni, Barbara nu a fost importantă. A fost.Să nu credeți că în toți aceștia nu a urlat sufletul în ei, din cauza pierderii suferite. Dar un singur lucru am remarcat: eleganța și felul frumos în care, după 82 de ani, Barbara a plecat din viața asta, pentru cei apropiați ei…. Barbara a dorit să fie incinerată. Ceremonia a cuprins cântece religioase, o prezentare powerpoint cu fotografii din copilărie până la finele vieții ei, au fost oameni care au vorbit despre Barbara, fiica ei a avut un speech chiar umoristic pe alocuri, oamenii care au cunoscut-o au avut posibilitatea să ia cuvântul și fiecare și-a plâns durerea în sine însuși, în tăcere și liniște.

Momentul în care trupul moare este și momentul în care sufletul nostru se urcă la cer. Ceremonia de înmormântare este doar o poveste de rămas- bun. Îți dai seama de cultura unui popor din felul în care își naște oamenii și din felul în care și-i înmormântează. Barbarismele cumplite, haosul, crizele care îi aduc pe cei vii mai aproape de groapa în care trupul nesăbuit și fără viață se află, îmi par cumplit de greoaie. Din punct de vedere religios, TRUPUL este doar casa spiritului și sufletului nostru iar dacă suntem crștini înțelegem că momentul morții e momentul în care ne ridicam la Cer, întru slavă și mărire. De ce ne chinuim în fărădelegi omenești fără să înțelegem că plecăm într-un loc mai bun? Nu am putut să nu mă gândesc la cât de mult m-au afectat, copil fiind, înmormântările la care am fost. Și nu pot să înțeleg de ce atâta sfârșire, când ar trebui să fim fericiți ca omul care moare pleacă înspre un alt zori de zi.

În hinduism, oamenii cred în reîncarnare. Creștinii cred că sufletul ajunge în Cer, sau în Purgatoriu, la catolici, sau în Iadul nemărginit. Eu cred doar ca sufletul își părăsește casa asta și pleacă spre ceva mai bun. Avem o viață. O povestim cât suntem vii, de ce nu am povesti-o frumos și când nu mai suntem? Am aflat din prezentările celorlalți cum era Barbara ca femeie, ca soție, ca mama, ca asistentă medicală. Și am simțit o pace enormă în sala în care erau peste 200 de oameni. Și mi-am pus: câtă eleganță în felul în care Barbara a plecat de aici….piesele ei preferate erau pe fundal, la finalul ceremoniei oamenii s-au căutat pentru gânduri, au servit o cafea și o micuță gustare și au depănat amintiri despre cât de frumos a trăit Barbara în viața asta….am plecat cu atât de mult LUMINĂ în suflet, astăzi, de acolo. Nu am cunoscut-o pe Barbara decât din poveștile celorlalți, dar cât de frumos au spus povestea ei cei implicați în procesul de rămas- bun al acestui om!

Îți dai seama de o anumită cultură, de o anume societate, în momentul în care îți înmormântezi oamenii cu responsabilitate, dragoste și decență.

Am un deosebit respect pentru felul în care mor oamenii în Canada. De la spitalul unde își duc ultimele zile până la casa de funeralii și slujbă, există un spațiu civilizat în care lumea se poate bucura de speranța de APOI și de VIAȚA VEȘNICĂ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s